„Dintru adâncul nefiinţei am strigat către Tine, Doamne, cheamă-mă!”
„Orice copil e o minune
Irepetabilă precum
Ivirea zilei din genune
Şi focul soarelui din scrum”.
George Țărnea
Da, „acest copil e o minune…”. Am auzit de multe ori rostite aceste cuvinte, din poarta bisericii şi până la stridenţa clişeului neruşinat de gol, chiar printre cei care, necunoscându-L pe Domnul, Îl hulesc, bieţii, atribuind „naturii” şi „hazardului” puterea de a plăsmui fiinţe umane.
Primul copil e o minune, şi apoi al doilea, la fel. Dar şi al patrulea. Şi nu cumva şi al cincisprezecelea, dacă în această ordine numerică îl doreşte Dumnezeu întru fiinţare?
Am scris cele de mai jos după multe ezitări şi amânări. Și după multe nopţi în care nedumerirea a deschis porţi încercării de înţelegere, iar mânia acuzatoare, tristeţii de a resimţi o adâncă consonanţă cu neputinţa noastră, a multora dintre noi, în a ne răstigni până la capăt în taina naşterii şi creşterii copiilor noştri.
Ce vreau să spun… Sunt o mămică încă tânără, cu patru copii. Trei născuţi deja, trei uluiri zâmbitoare, care nu încetează să se acrediteze ca minuni cu nenumărate ocazii. Dintre care o fetiţă venită pe lume cu o malformaţie neurologică congenitală, care, în opinia doctorilor care au urmărit sarcina, ar fi trebuit să fie o fiinţă sever handicapată, fără dreptul de a aspira la statutul de umanitate. O „legumă”, cum se zice, în mod nefericit, în popor.
Fetiţa noastră cea specială, minune a minunilor, nu e o legumă, poate doar un fruct înmiresmat ca Paradisul. Evoluţia ei poartă pecetea intenselor rugăciuni şi lacrimi, dar şi a unui destin aparte, care i-au însoţit traiectul de până acum. E un omuleţ care, într-adevăr, va avea probabil multe lupte de dat, cu propriul trup şi cu boala pe care i-a îngăduit-o Cel care ştie de ce a primit ea această cruce. Dar o bucăţică de om care ne înduioşează pe toţi cu gigantica ei voinţă – am privit-o întâi luptând a se ridica în picioare, în pofida greutăţii evidente, apoi de a merge, de curând de a încerca să mănânce singurică, în pofida problemelor de coordonare neuro-musculară tipice bolii ei. Un chip de Tonitza, o privire de Mozart alunecat spre nori, când ascultă ore în şir muzică, orice fel de muzică, numai sunet şi armonie să fie. O fiinţă de o gingăşie şi, în acelaşi timp, putere vitală care, în inima noastră de părinţi trecuţi prin multe deznădejdi, naşte zilnic căldură, bucurie şi recunoştinţă.
Şi mai avem şi un al patrulea copil. Nu ştiu dacă e fetiţă sau băiat. Nici dacă are ochii lu’ Mami sau impulsivitatea lui Buni. Sau tenacitatea lui Tati. El încă nu s-a născut, pentru că încă nu a fost conceput. Sau, mai bine-zis, încă nu a fost creat de către Cel care a făcut universul întreg din nimic. Şi aici începe și povestea noastră.
Povestea începe, de fapt, acum ceva vreme când, abia reîntoarsă la credinţă şi intrată în bucuria plânsului curăţitor, am venit la Părintele nostru duhovnic cu trei pagini de păcate şi păcăţele. Scrise mărunt, cu multe paranteze, corelaţii şi explicaţii, ca să fie clar şi Părintelui, şi lui Dumnezeu că vreau să mă căiesc de toate.
Părintele, un preot cum rar se întâlneşte, mi-a ascultat răbdător prima mea spovedanie, barocă dar reală, şi, pe cât puteam atunci, curat sinceră. Şi nu m-a întrerupt decât în momentul în care mi-am spovedit anticoncepţionalele, luate ani de-a rândul fără nici cea mai măruntă ezitare, nici măcar medicală, ce să mai vorbim etică.
„Copila mea”, mi-a spus, „a refuza venirea pe lume a unui copil când nu te simţi pregătit nu e un păcat. Fiecare e liber să hotărască când anume vrea şi poate să primească o aşa responsabilitate pe umeri”…
Şi a urmat din partea mea o tăcere lungă, parţial nedumerire, cu un strop de mânie şi un duș de totală buimăceală metafizică. Tăcerea aceasta s-a instalat în inima mea atunci, şi mai lucrează şi acum, când îmi reamintesc acest moment. Aceasta, în ciuda unui respect şi dragoste puternice şi profunde, care m-au legat şi mă leagă în continuare de acest preot în ce priveşte restul misiunii sale. Din toată inima, deşi nu îmi mai este demult duhovnic.
Fac o mică paranteză. Am primit de la cineva care a citit schiţa acestui articol mustrarea că dezvălui Taina Spovedaniei. M-am gândit şi mi-am asumat acest risc. Pentru două motive – Părintele şi-a exprimat deseori în mod public această convingere, pe care o consideră ortodoxă şi justă teologic. Şi doi: în ce mă priveşte, această frază a depăşit intimitatea obligatorie a mărturisirii unui păcat anume şi a intrat în spaţiul reflecţiei publice pe o temă ce atinge gândirea Bisericii în sine.
Închid paranteza şi, odată cu ea, cartea amintirilor mele. Şi deschid o alta. Cartea Marilor Întrebări, să spunem, pe care multă vreme nu am îndrăznit să le rostesc cu voce tare.
Căci am şi eu o durere. Am o durere când nu pot îndepărta de la mine frica de a naşte „oricâţi copii ne va dărui Dumnezeu”. Dar o durere mai mare când aud prieteni spunând: „A, nu, noi nu mai facem copii, ne-am atins limita, nu putem mai mult!”. Şi simt o tristeţe şi mai mare când citesc în cărţi scrise de scriitori consideraţi, fără ironie, dreptslăvitori, cum că o mare parte din teologii moderni ai Bisericii cred că „cei căsătoriţi sunt liberi să colaboreze în creaţie cu Dumnezeu, prin a primi când anume, sau când nu, să facă un copil”.
Suntem liberi, aşa e. Dar şi nelimitat de ignoranţi. Ştim noi ce prag înnebunitor de dumnezeire reprezintă trecerea a orice, şi mai ales a oricui, din nefiinţă către datul formei, adâncimii, duhului de viaţă, rostului etc.? Din nimic absolut în potenţial, din potenţial în oglinda veşnică a Celui nemărginit? Din bezna fără margini în uluirea contemplaţiei Celui Nemărginit? Putem noi chiar să concepem nimicul în sine? Şi atunci, de ce să-i dăm drepturi asupra fiinţei?
Şi nu vorbesc acum de glasurile din afara Bisericii – gândirea aceea o cunoaştem cu toţii prea bine: ucisă de plăcere şi rătăcită în binele dorit omului exclusiv pe baza libertăţii de a decide singur totul (i se spune libertate. Dar numele adevărat este pustiul şi teroarea gândirii antropocentrice). Sau, poate, tocmai, nu o cunoaştem cu toţii prea bine şi o primim ca fiind voce a Bisericii lui Hristos, când e, de fapt, cu totul a altcuiva?
Căci ştim noi oare cu ce rost o familie primeşte o fetiţă oarbă, care poate peste ani se va ruga cu lacrimile unor orbite luminate înspre înlăuntru, lacrimi de sânge pentru renaşterea neamului ei, cel mic şi cel mare? Ştim noi când oprim şirul naşterilor (şi nu o facem prin mijoace avortive, ci pur şi simplu „ferindu-ne”), că, poate, în următorul nostru copil Dumnezeu voieşte să pună darul neasemuit al monahismului, prin care lumea se sfinţeşte, aerul viciat de patimile secolului se curăţă şi mii de suflete se pot îndrepta? Şi dacă în următorul nostru copil Dumnezeu va îngădui, dimpotrivă, multă suferinţă, sau chiar căderi grozave în răutate, am eu dreptul să-i interzic libertatea de a exista în numele libertăţii mele de a alege? Sau, mai sincer, în numele neputinţei mele?
Da, ştim cu toţii, realitatea, aşa cum o numim cei mai mulţi dintre noi, ne arată destine chinuite, atât de părinţi, cât şi de copii. Ne arată un munte precum cel de sub tălpile lui Sisif, în care simţim uneori că ne e imposibil să fim de acord să (mai) aducem un copil pe lume. Şi cunosc oameni buni şi drepţi, cu inima străpunsă real de credinţă, precum Părintele de care am vorbit mai sus, şi mulţi alţii care nu găsesc sau nu ştiu cum să caute înspre Sus, Sus de tot, puterea de a-şi asuma această chemare până la capăt. Au doi, poate trei copii. Sau (încă) nici unul. Şi mai au şi limite omeneşti, frici grozave şi de înţeles, experienţe incredibile, puţin zis traumatizante, boli, dependenţe şi sclavii de multe feluri. Neputinţa e numele lor.
Neputinţa e şi numele meu.
Mi-e cumplit de frică să nu nasc încă un copil atins de aripa bolilor. (Totuşi Duhul şopteşte – „Ştie Dumnezeu…”). Simt câteodată, când doi prichindei urlă deja de juma’ de oră, supa se arde şi maşina de spălat brusc nu mai funcţionează, iar între timp fetiţa cea mare, devenită peste noapte adolescentă, promite să-şi piardă orice busolă de bun-simţ, cum nu am dreptul să mai fac un alt copil. Căci va fi prea uriaşă greutatea, şi pentru mine şi pentru întreaga familie (și Duhul şopteşte: „Gândurile oamenilor nu sunt ca gândurile lui Dumnezeu”). Mi-e ruşine că sunt o mamă nevrednică pentru trei – cum voi fi oare pentru zece? (și Duhul şopteşte: „Nădejdea la Cel care toate le poate. Nu eşti singură”).
Trezeşte-te, suflete al meu, şi cântă cântarea durerii unei cruci fără umăr sub ea. Nu sunt teolog, nici filosof, şi nici măcar om drept. Gura mea este moarte, inima îmi e deşeu de iubire şi mâinile mele pulbere de aruncat în vânt. Cum de rostesc şi scriu cele ale dumnezeirii? O, de-ar sufla Duhul Său peste aceste litere neputincioase, făcându-le să sune nu livresc, ci cu adevărat dătător de viaţă!
Căci privesc cu uimire, pe de altă parte, şi eu familii din Biserică cu câte cinci, şase şi chiar mai mulţi copii. Şi care şi-au asumat, cu toate greutăţile uneori de neînchipuit, această cale în numele credinţei în Pronia Cerească, în Înţelepciunea cu care Dumnezeu hărăzeşte unui cuplu un anumit număr de copii. Şi aceasta chiar înainte de începutul lumii (ca intenţie şi ca parte a planului Său de revărsare a Dragostei peste toată fiinţa creată). Un plan care se realizează ieşind din atemporalul gândirii dumnezeieşti şi intrând în momentul unic al acestei sau acelei clipe. Acolo unde fiecare nou-creat are în faţa lui un nume ce poartă taina Chipului şi chemarea Asemănării, un destin anume, un rost bine măsurat de Dumnezeu, în propria mântuire, în cea a familiei în care a apărut şi în mântuirea universului în general.
Mi-e frică de ispita de a da sfaturi şi poveţe înţelept-duhovniceşti. Evident, nu mi se cuvine. Nu am ajuns până la capătul vieţii purtându-mi pruncii până în ultima clipă, oricât ar fi fost de mulţi, prin noroaie, dar şi nădejdi, prin capcanele adolescenţei, nebuniile tinereţii (mai ales în ziua de azi) sau căderile, dar şi înfloririle maturităţii. Nu mie mi se cade să le spun celorlalţi ce e drept şi bun la Dumnezeu. Căci nu am făcut din acelea nimic ca să le pot propovădui altora.
Dar pornind pe calea unei flămânde şi însetate de dreptate dureri de inimă, mă întorc către Cel unde nu e umbră de înşelare, la Cel care ne aşteapta pe toţi întru Adevăr:
E adevărat, Doamne, ce-a răspuns fetiţa mea pe la 5-6 ani la întrebarea spontană a bunicii: „Şi tu unde erai înainte să apari în burtica lu’ mami?” „Păi, cum unde? În mintea lui Dumnezeu”… Şi e adevărat că acolo mă aflam şi eu, şi soţul meu, şi toţi cunoscuţii mei, cei pe care îi iubesc, cei pe care îi preţuiesc, şi cei pe care i-am blestemat sau urât? Pentru, mai înainte de toate, dorinţa Ta de a ne iubi pe fiecare în miracolul unicităţii sale?
E adevărat, Doamne, că nici o viaţă umană nu poate apărea în lume fără suflarea Sfântului Tău Duh, în deplina Ta conştienţă şi consimţire?
Şi, Doamne, e adevărat că Tu ştii prea bine cât de imposibil de greu este să creşti un copil, şi mai ales întru mântuire? Şi că, totuşi, fiecărei familii Tu doreşti un anumit număr de copii? Şi pe Ioan şi pe Teodora, dar şi pe Măriuca şi pe Vladimir, şi cu siguranţă şi pe Ştefănel, cel mai tânăr decât începutul, căci încă nu a fost dăruit timpului?
E adevărat, Doamne, Cel care ai zis că „cine va răbda până la sfârşit se va mântui”, că paharul naşterii şi creşterii tuturor copiilor noştri nu este fără fund? Şi că din amarul lui se nasc în veşniciile noastre dulceţi nevisate de nimeni din cei care te răstignim din frică şi neputinţă, în loc să ne răstignim noi pe crucea nebuniei vieţii de familie?
Doamne Iisuse, e adevărat că spunând „Da” oricărei posibilităţi de zămislire, spunem, de fapt, cu adevărat „Facă-se voia Ta”? Precum Tu Însuţi, înainte de Golgotha, ai spus, după ce te-ai cutremurat de greutatea şi gustul paharului, „Dar, Tată, nu după cum vreau eu, ci după cum vrei Tu să fie”?
E adevărat sau sunt înşelări ale minţii mele „fundamental tradiţionaliste”?
Cum spuneam, mi-e urât să dau sfaturi. Dar vreau, cu adevărat, să mărturisesc o frază auzită în şoaptă într-un amurg al deznădejdii cumplite, o şoaptă care mi-a devenit apoi reazem prin realitatea mereu surprinzătoare care o însoţeşte şi o afirmă zilnic: În nici una din asumările crucii tale, Fiule drag, nu eşti singur.
M.V.